Date istorice
Toponimul Neamț este menționat prima dată în lista rusă de orașe valahe, adică românești, întocmită între anii 1387 și 1392, unde este înscris Neamțul în munți. Ulterior, regele Ungariei, Sigismund de Luxemburg, a folosit acest toponim ante castrum Nempch (înaintea Cetății - Neamț) într-un act emis în 2 februarie 1395, cu ocazia unei incursiuni în Moldova, urmată de o luptă la Ghindăoani, unde a fost învins de Domnul Ștefan I. La 7 ianuarie 1403, toponimul Neamț apare într-un document al cancelariei Moldovei, unde domnul țării, Alexandru cel Bun, menționa pe boierul pan Sandru de la Neamț ca făcând parte din sfatul domnesc. Asupra originii toponimului Neamț au existat diferite discuții și ipoteze, care nu au soluționat mulțumitor această problemă. Bogdan Petriceicu Hașdeu (1870) consideră că Neamț e tot Neamț, adică numele de Neamț se referă la grupul de nemți, poate chiar cavaleri teutoni ori sași, care au zidit Cetatea - Neamț.
Etapele de evoluție a orașului Tîrgu Neamț sunt greu de reconstituit, deoarece clădirile vechi, din materiale puțin rezistente, au dispărut aproape în întregime, ca urmare a deselor invazii, incendii sau a sistematizării urbane din perioada contemporană.
Primul nucleu orășenesc, cu o vatră urbană de dimensiuni mici a fost premergător secolului al XIV-lea.
În anul 1890, suburbiile orașului erau: Neamțu, Berăria, Boistea, Haralambie, Pârâul Ursului, Pometea, Prundu și Țuțuieni (C.D. Gheorghiu, 1895), unele având o dezvoltare funcțională bine conturată.
În secolul al XX-lea, creșterea în suprafață a fost realizată prin extinderea unor cartiere vechi și prin înglobarea la oraș a localităților suburbane Condreni, Humulești, Blebea și a Băilor - Oglinzi, care în prezent aparțin administrativ de orașul Tîrgu - Neamț.
Textura stradală a orașului exprimă etapele evoluției teritoriale și diversificarea funcțiilor. Centrul a evoluat spontan spre forma pieței alungite sau a pieței - stradă. În planul orașului se evidențiază două axe principale de circulație: una din direcția nord - est spre sud - vest, care străbate orașul ca o componentă a drumului național 15C, iar alta pe direcția vest - est, cu legătură spre zona montană (DN 15B) și Valea Bistriței, sau spre drumul național de importanță europeană E 85, cu legătură la Cristești. Aceste artere principale sunt dublate sau chiar triplate de străzi paralele.
Începuturile populării acestei așezări se pierde în negura timpurilor, cu foarte mult timp înaintea consolidării Moldovei (1359) și a primei atestări documentare (1389-1392). Vestigiile arheologice descoperite fac dovada locuirii teritoriului orașului și a împrejurimilor sale încă din perioada comunei primitive. Cele mai vechi mărturii datează din neolitic și epoca bronzului, urmate de elemente ale civilizației geto-dacice (C. Buzdugan, 1981), atestate de cele 19 obiective arheologice semnalate sau cercetate pe raza orașului și de cele 170 puncte arheologice din împrejurimi (Gh. Dumitroaia, 1992). În feudalismul timpuriu (secolele III - IV), populația orașului era numeroasă, determinând menționarea sa în lista rusă de orașe din Moldova (1387-1392) pe locul III, după târgul Ieșilor, pe Prut, și Târgu Roman, pe Moldova (C.C. Giurescu, 1967). Pe măsură ce relațiile de producție feudale s-au cristalizat și la adăpostul Cetății - Neamț s-au dezvoltat comerțul și meșteșugurile, a crescut populația orașului, fapt semnalat de călătorii străini care au trecut pe aici. Au existat și perioade de regres, datorită deselor invazii și distrugeri, care au afectat toată Moldova.
În secolele XIV-XV s-a dezvoltat o concentrație urbană la poalele dealului Neamțului, din Culmea Pleșului, între biserica domnească și fosta Uliță Veche, la vest - nord vest de actualul centru (Al. Ungureanu, 1980). În cursul dezvoltării istorice, evoluția teritorială a fost stimulată de apariția unor tipuri de zone funcționale și de includerea la oraș a unor așezări rurale.
În secolele XVI - XVIII, orașul a avut o extindere moderată, iar în secolul al XIX-lea a avut o creștere teritorială mare. Acum au apărut cartiere suburbane noi, cum este „Mahalaua Țuțuienilor”, întemeiată de românii veniți din Transilvania.
Unele cartiere au influențe rurale, casele vechi fiind construite pe tălpi de stejar, cu pereți de bârne, în prezent tencuite. Acoperișurile sunt realizate în patru ape, acoperite cu draniță, ulterior cu tablă sau țiglă. Prispa a fost înlocuită cu cerdac, care are decorații cu motive florale, geometrice și uneori zoomorfe, executate prin cioplituri și crestături în lemn sau prin traforaj. În „Țuțuieni” s-a păstrat fizionomia sud - transilvăneană, casele fiind mari, având formă pătrată, cu pridvor înalt pe mai multe laturi, cu stâlpi de cărămidă și arcade rotunde sau în acoladă.
În zona centrală se mai păstrează un număr mic de case de tip aristocratic, cu o anumită distincție arhitecturală. Sunt clădiri masive, de dimensiuni mari, cu fațade frumos ornamentate. Pe arterele principale s-au construit blocuri de locuințe cu magazine la parter, în forme variate și cu ornamentații în manieră geometrică. Spitalul Orășenesc, Școala Domnească în care astăzi funcționează Muzeul de Istorie și Etnografie și alte clădiri publice construite în secolul al XIX - lea pentru a adăposti diverse instituții au o arhitectură impozantă, adaptată la necesitățile funcționale.
Prin varietatea peisajului, bogăția resurselor naturale și intensitatea vieții umane, ținutul Neamțului amintește de istoria, cultura și tradițiile neamului românesc. Spațiul Depresiunii Neamțului, acest adăpost de viață autentică, a păstrat tradițiile culturale, datinile străbune și mai ales ospitalitatea moldovenească.